Ușa

(poezie de Thanksgiving!)

În spatele ușii ne-am rătăcit

Iar apa ne adulmecă: vom cădea?

Dinspre albastrul orizont aurit

Val după val se sparg în fața mea.

În pâlpâiri și ondulații line

Îi văd strângând în pumni spumă de mare

Și mă întreb, cu ochii către mine -

Mai scrijelesc gândacii-n ușă, oare?

În colț pătratele se adâncesc în sticlă.

La geam îmi bate-un om care se-neacă

Și clanța e prea mare - sau prea mică

Iar colțuri se topesc în apa seacă.

Nu ne ajunge-un ochi, n-ajunge-o mână,

Stăm cu fruntea-n nisip, valuri ne-agață.

Prin cranii briza-n crivăț se farâmă

Iar cele două uși stau față-n față.

Ni s-a părut că suntem în oglindă.

Credeam că cel puțin acum ne-atingem.

Ne clătinăm, ochii vor să se-ntindă,

Unii pe alții-ncercăm să ne prindem.

Pânzele tremură blând, lipicioase,

Printre broaște și chei, printre noi;

Cu multe picioare vibrăm albi în plase,

Iar ușile tac, obosite și moi.

V-am văzut și jos, aproape de lună:

Vă jucați lângă uși, în nisip.

Grupuri-grupuri le rânduiați peste dună

Dar nu erați, n-am putut să vă strig.

Toată noaptea au ars frunze moarte,

Vârtejuri au șuierat clocotind.

Am dormit presărați într-o parte,

În uși auzeam înecații bătând.

Ne-am trezit. Însă tot n-am știut.

O pădure de uși: lemn și fier.

Căutam bâjbâind prin trecut,

Uși erau pe pământ, uși pe cer.

Acum e tăcere; cei care-au intrat

Au amorțit dormind, s-au dat uitării.

Noi ne-am ascuns sub stratul fin de praf

Iar ușile nasc uși pe malul mării.