Despre gelozie... cu respect

Suntem niste fiinte geloase prin definitie, fie ca vrem sa o recunoastem sau nu. Gelozia, sau germenele ei incepe sa creasca incet, incet din momentul in care ne-a lovit indragosteala in moalele capului, sau  de cum intram in saptamana  oarba. 

Cum am pus ochii pe cineva si ne-au aparut stelutele in ochisori, undeva acolo in suflet, intr-unul din cotloanele cele mai intortocheate si intunecoase, nestiut de nimeni, incepe sa creasca pe indelete si micul sambure al geloziei. Creste odata cu iubirea, creste pana ce intr-o zi posesoarea sau posesorul sufletului in care au crescut deopotriva iubirea si gelozia se trezeste ca izbuhneste intr-o adevarata criza de gelozie. 

Ne uitam la noi si nu ne mai recunoastem, asta daca avem bunul simt sa admitem ca ceea ce ne roade si ne transforma este gelozia, fie ca e fondata sau nefondata, desi de cele mai multe ori izvoraste din teama nefondata ca cel de langa noi- pe care l-am obtinut cu atata greutate- isi va indrepta privirea spre alte zari in cautarea a ceva mai bun. Si uite asa  stelutele din ochi se transforma in mici fulgere.

Da, ne roade gelozia pe toti, indiferend de cat de educati am fi sau de rationali, ne roade uneori mai tare sau mai putin, cu sau fara motiv. Cert este doar un lucru- acela ca in fata ei reactionam diferit.
La unii/unele gelozia se manifesta prin adevarate crize vecine cu paranoia,  crize care dau de obicei in certuri cu tematica "pe unde ai umblat? cu cine? cine e tipa/tipul ala/aia?, la mine nu te uiti asa! cu ce ti-am gresit de nu ma mai iubesti!" Va suna cunoscut? Probabil ca da, intrucat exista si persoane pe care gelozia le imbolnaveste si carora le otraveste sufletul, transformand o poveste de iubire intr-un adevarat camp de lupta pe care se desfasoara un razboi fara sens, in care nu exista invingatori ci doar invinsi.

La capatul celalalt, se situeaza cei care isi inghit gelozia - acestia  fie o trec prin sita fina a ratiunii pana ce nu mai ramane nimic, sau o lasa sa-i macine incet pana in ziua in care isi dau seama ca e mai bine sa plece decat sa mai stea (ar mai fi si varianta in care aleg sa depuna armele spunandu-si "la naiba cu ratiunea, mai bine tip sa ma descarc").

Ar mai fi o categorie, pe care o respect extrem de mult, cea a oamenilor care iti vor zambi frumos, subtil, in timp ce in ochi le joaca vapaia iubirii si a geloziei. Sunt cei sau cele care nu-ti vor spune niciodata sunt geloasa/ gelos pana la Dumnezeu si inapoi - de fapt s-ar putea ca cei de langa ei nici sa nu-si dea seama.

Te vor privi drept in ochi in timp ce-ti vor arunca cel mai fermecator si minunat zambet, si toate astea in timp ce in capsorul lor chinuit de gelozie se deruleaza adevarate scene cu tipete, urlete si crize de nervi. Nu-si trec gelozia prin sita ratiunii, nu si-o suprima, nu izbuhnesc, ci pur si simplu si-o consuma incet prin zambetul care le ascunde dualitatea trairii, atat a geloziei cat si a iubirii lor - o  iubire care poate fi  implinita, sau uneori nerecunoscuta si nerostita decat pe jumatate si atunci in soapta. 

Ei vor gusta din otrava geloziei lor, savurand-o pana la ultima picatura in timp ce iti zambesc si-ti trantesc fie o admonestare blanda, care de obicei nu are nimic de-a face cu sentimentul care-i consuma, sau iti spun ceva ironic.  Sunt cei care te vor iubi oricand si oricum pentru ca stiu sa-si asume trairile mai putin sanatoase.  Stiu sa bea pana la capat otrava geloziei fara a-i da voie sa le otraveasca iubirea. Sunt cei care nu-ti vor spune "sunt gelos/geloasa" decat in gluma, niciodata la modul serios, pentru ca sunt perfect constienti ca daca ar face-o ar deschide cutia Pandorei.

Asadar, despre gelozie si despre fetele ei, intotdeauna numai cu respect, pentru ca vine  la pachet  cu marile iubiri. 

Cine-a auzit de poliamorie?

S-a mai auzit de poligamie, relatii deschise, revolutii sexuale, hipioti, mormoni, precum si adepti ai altor culturi si religii ce inca accepta sau chiar impun parteneri de viata multipli (de obicei insemnind mai multe neveste). S-a mai auzit. S-a auzit si de stilul de viata donjuanesc, casanovic, macho… De obicei femeia e exclusa din admiratia implicata in termenii de genul acesta, pentru ca femeia este prin definitie (a cui definitie?) considerata monogama. Proprietatea cuiva. Daca femeia are parteneri multipli, inseamna ca se prostitueaza, sau in cel mai bun caz, e usuratica.

            In general, revolutiile sexuale n-au mers prea departe. Am avut miscarea “flower-power” din anii ‘60-‘70 si ne-am ales cu prea multa SIDA. Acum hipiotii nostalgici au devenit “fosile sociale” spre care indrepti un zimbet indulgent sau batjocoritor, de la caz la caz. Un barbat cu partenere multiple de viata este ori un libertin pe care il intelegem pina la o anumita virsta (hai, gata, ai depasit “faza” asta, gaseste-ti odata o nevasta – ah, esti insurat, atunci bafta sa nu te prinda in flagrant delict – ah te-a prins, sigur intelege, ca doar oameni sintem!), ori un fanatic religios (ca de exemplu in statul Utah, unde de curind vreo 400 de baieti intre 10 si 14 ani au fost alungati din oras pentru a nu deveni rivalii barbatilor adulti, dat fiind ca fiecare barbat are obligatia sa isi ia patru neveste). Poligamia, pe de-o parte, si reputatia de casanova, pe de alta parte, nu constituie de fapt, in Statele Unite cel putin, o bresha in mentalitatea patriarhala a societatii, ci mai degraba o dovada ca sistemul patriarhal este inca la el acasa chiar si in tara unde feminismul a facut cele mai multe valuri in ultimele decenii.

           

            Relatiile deschise – un alt concept care nu e din cale afara de nou – sint cele in care partenerii (de multe ori casatoriti) accepta relatii extraconjugale. Dar, dat fiind faptul ca se izoleaza de societate prin sfruntare, nu au ajuns sa fie intelese decit ca un mod alternativ de viata, catre care (ca si catre hipioti), arunci o privire fugara si iti vezi de drum.

           

             Ce se intimpla de citiva ani incoace, si nu doar in Statele Unite, este ca multi au inceput sa se construiasca teorii in care se pun sub semn de intrebare toate convingerile, legile si mentalitatile legate de organizarea monogama si patriarhala a societatii. Nu mai e vorba de un stil diferit de viata la care ceilalti, cei “normali” inchid ochii si care le confirma “normalilor” ca au dreptate sa se fereasca de devierile de la norma (ce, vrei sa iei SIDA?). Cei ce vor sa inteleaga mentalitatea asta inradacinata istoric si psihologic in societatile noastre (SUA si Romania nu se diferentiaza prea tare in privinta asta) au inceput sa protesteze teoretic si practic, incercind sa explice de ce monogamia este un instrument al puterii, de ce unitatea “cuplu” pe care se bazeaza societatea si familia este de fapt ne-naturala si impotriva tendintelor noastre afective ce ne diferentiaza de animale, ca specie constienta de propriile emotii.

            

            Miscarea ce devine (ca un virtej) din ce in ce mai vizibila se numeste poliamorie. Exista deja comunitati poliamoroase, conferinte si sesiuni stiintifice care explica si teoretizeaza, lucrari si carti publicate si discutate in sinul acestor comunitati.

            

            Si ce spune, de fapt, teoria poliamoriei? Ne spune ca orice om are nu doar tendinta, ci nevoia spirituala de a simti ceva pentru ceilalti (in mod diferential, bineinteles). De multe ori, nevoia aceasta se traduce prin dragoste catre o anume persoana pe care o vrei aproape – sau chiar pasiune. Monogamia pune bariere acestor tendinte, le estompeaza, fiindca dupa ce ti-ai ales perechea, nu mai ai dreptul la alte stari afective decit cele catre cel sau cea de linga tine. De cele mai multe ori intr-o pereche se ivesc conflicte bazate pe gelozie, dat fiind ca cei doi in mod natural se apropie afectiv de alte persoane in afara cuplului. Gelozia, spun teoreticienii poliamoriei, este la baza conflictelor de cuplu: De ce te-ai uitat asa lung la X? De ce ai vorbit la telefon cu Y? Te-ai vazut pe la spatele meu cu Z? Gelozia este cauzata de teama de a nu pierde afectiunea celuilalt sau celeilalte, ceea ce se traduce in actiuni posesive (care ajung chiar la violenta fizica). Poliamoria ne incurajeaza sa nu privim scenele de violenta casnica drept devieri sau exceptii, ci ca rezultat al unei lupte cu propriile emotii si tendinte afective, pe care monogamia le interzice. Poliamoria sustine ca spiritul posesiv nu este decit o alta manifestare a organizarii sociale bazate pe proprietate si lupta pentru putere. Poliamoria ne spune ca multe casnicii sau relatii se rup din cauza ca societatea ne ofera doar doua solutii, cind un nou spatiu afectiv ni se deschide in interior, dar sintem deja “cuplati”. Ori se produce “inselarea” perechii, ori “divortul” – legal sau nu. Si asta pentru ca societatea noastra ne educa in spiritul iluzoriu al iubirii romantice care ne convinge ca fiecare are o singura pereche, si daca ti-ai ales-o si apoi altcineva iti iese in cale care pare a fi o pereche mai buna, sau egala, atunci inseamna ca ai ales gresit. Ori esti nefericit tot restul vietii, ori o rupi cu perechea actuala si incerci din nou, cu perechea numarul doi – sau trei – sau patru. Se sfirseste vreodata lantul slabiciunilor?

           

            Ca sa concluzionam, poliamoria ofera o alta solutie: a da friu liber sentimentelor (nu neaparat pornirilor fizice) cu consimtamintul reciproc al celor din perechea primara si a te implica in relatii secundare (cu succes sau nu), in acelasi timp mentinind onestitate in perechea primara, pentru a confrunta jelozia trezita de relatiile secundare. Pare complicat? Este. Cunosc persoane care se confrunta zi de zi cu astfel de complicatii.
            

            Este o miscare pozitiva? Negativa? Va surpa familia si societatea? Va produce cutremure in mentalitatea noastra si in pacea noastra interioara? Merita, oare, sa ne aplecam urechea la zvonurile poliamoroase si sa regindim modul in care vedeam ideea de pereche? Tot ce putem spune in acest moment este ca timpul va decide, dar daca ne purtam frumos, poate mai multi dintre noi vom fi invitati la conferintele poliamoriei si atunci putem hotari, rational si afectiv, daca este intr-adevar o revolutie.