La inceputul acestui an am lăsat
totul in urmă și am hotărât să ma mut la Cracovia. Hotărârea a fost luată aș
spune eu in grabă, nu cred ca m-am gândit cu adevărat ce inseamnă să te
muți, sa lași totul in urmă și să pleci.
In mintea mea relocarea era la momentul respectiv cea mai bună soluție de a
scăpa de un oraș, pe care deși îl iubesc și face parte din mine, ajunsese să mă
sufoce, dar mai ales voiam să scap și de o slujbă care nu-mi mai lăsa absolut
nici un minut pentru mine acaparându-mi aproape tot timpul liber.
Așadar cu
bagajele făcute am luat drumul Cracoviei convinsă că va fi perfect. Bănuiesc că
aproape toți cei care s-au mutat intr-o altă țară intuiesc deja ce s-a întâmplat- am bocit ca
toanta tot drumul de parcă mă duceam la război, iar când am ajuns am mai tras
un bocet după Iași și după minunata mea cariera pe care o lăsasem in urmă.
Fiind unul
dintre cei norocoși mi-am găsit de lucru într-o corporație in primele două
săptămâni de după mutare, dar nu a fost de ajuns. De fapt, nimic nu era de
ajuns. Limba necunoscută ma teroriza, așa cum mă teroriza și ideea de a ieși
singură. Omul care vorbește trei limbi străine mergea cu tramvaiul la serviciu
dar se temea cumplit că nu o sa nimereasca stația bună. Ca o notă comică merită
menționat faptul că in primele zile de mers la noul serviciu cu tramvaiul
stăteam intotdeauna in fața hărții ca să știu câte stații mai am. Gest complet
inutil de altfel întrucât se anunță stațiile.
Cred că primele
5 luni am ținut-o numai într-un bocet- stiam ca nu mai pot da înapoi, că Iașul
mi se refuza acum- nu mai avea nici o legătură cu ceea ce fusesem și nici cu
ceea ce voiam sa devin ca om. Mi-am plâns 5 luni cariera și cealaltă viață ”pierdută” și am fost
veșnic nemulțumită. Mi s-a spus constant că nu sunt normală, că nu știu să
apreciez ceea ce am.
Am descoperit
câteva luni mai târziu, după ce mi-am schimbat locul de muncă și am început să
lucrez alături de alți români că eram cât se poate de normală. M-am simțit atât
de ușurată când una dintre colege s-a întors spre mine cu un zâmbet absolut
drăgălaș atunci când îi spuneam ca timp de cinci luni am fost deprimată și
aproape amorțită și mi-a zis ” aaa cinci luni zici ca ai fost deprimată, eu un
an întreg, veneam de la serviciu și plângeam”.
Am înțeles că nu
eram nici nemulțumitoare cum mi se spusese și nici ciudată, trecusem doar prin
procesul normal de adaptare la o nouă cultură, o nouă carieră, dar mai ales la
o nouă viață. Am stat mai apoi de vorbă și cu alți colegi tot români care mi-au
spus aceași poveste că primele luni sau primul an, după caz, este cel mai greu
și că nu ești deloc nemulțumitor și rău, pur și simplu te afli în plin proces
de prefacere și de reinventare, iar ca ceva să se reinventeze, altceva trebuie
lăsat in urmă și abandonat. Toți trecuseră prin exact aceleași stări de
depresie, toți experimentaseră sentimentul bizarului, al acelui ” ce dracu caut
eu aici, ce-a fost in mintea mea?”.
Acum la aproape
un an de când locuiesc aici, pot spune că iubesc Cracovia, că mă simt acasă și
că mi se pare perfect normal să aud poloneză in casă și să mi se pară frumos.
Poate m-a ajutat și faptul că nu am prea avut amici români fiind inconjurată
doar de polonezi. Și da nu mai număr stațiile de tramvai, mi se pare normal să
merg prin Kasiemiersz sambăta dimineața, să o iau pe o străduță doar pentru ca
instinctul imi spune că este o scurtătură spre centru, să ies să iau micul
dejun în centrul vechi cu minunatele mele colege de apartament, care ați ghicit
sunt poloneze.
Mă simt acasă
chiar dacă nu vorbesc limba. Am invățat care sunt cele mai bune locuri din care
îți poți lua haine, unde poți să mănânci extraordinar de bine, și unde să te
duci ca să vezi adevărata față a orașului. Să mai adaug că mi se pare normal să
mă duc iarna ca tot locuitorul de rând să hrănesc lebedele de pe Vistula?
Concluzia, la capătul mai lung sau mai scurt al
procesului de adaptare la noua casă se află o dulce semi-integrare care-ți
permite să te simți mai mult decât comfortabil chiar și atunci când România, și
in cazul meu Iașul, sunt destul de departe cât să ți se pară o poveste pe care
ai lăsat-o în urmă pentru că pur și simplu nu mai era povestea ta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu