marți, 19 noiembrie 2013

Adaptare...primele luni intr-o tara si un oras nou


La inceputul acestui an am lăsat totul in urmă și am hotărât să ma mut la Cracovia. Hotărârea a fost luată aș spune eu in grabă, nu cred ca m-am gândit cu adevărat ce inseamnă să te muți,  sa lași totul in urmă și să pleci. In mintea mea relocarea era la momentul respectiv cea mai bună soluție de a scăpa de un oraș, pe care deși îl iubesc și face parte din mine, ajunsese să mă sufoce, dar mai ales voiam să scap și de o slujbă care nu-mi mai lăsa absolut nici un minut pentru mine acaparându-mi aproape tot timpul liber. 
Așadar cu bagajele făcute am luat drumul Cracoviei convinsă că va fi perfect. Bănuiesc că aproape toți cei care s-au mutat intr-o altă țară  intuiesc deja ce s-a întâmplat- am bocit ca toanta tot drumul de parcă mă duceam la război, iar când am ajuns am mai tras un bocet după Iași și după minunata mea cariera pe care o lăsasem in urmă.
Fiind unul dintre cei norocoși mi-am găsit de lucru într-o corporație in primele două săptămâni de după mutare, dar nu a fost de ajuns. De fapt, nimic nu era de ajuns. Limba necunoscută ma teroriza, așa cum mă teroriza și ideea de a ieși singură. Omul care vorbește trei limbi străine mergea cu tramvaiul la serviciu dar se temea cumplit că nu o sa nimereasca stația bună. Ca o notă comică merită menționat faptul că in primele zile de mers la noul serviciu cu tramvaiul stăteam intotdeauna in fața hărții ca să știu câte stații mai am. Gest complet inutil de altfel întrucât se anunță stațiile.
Cred că primele 5 luni am ținut-o numai într-un bocet- stiam ca nu mai pot da înapoi, că Iașul mi se refuza acum- nu mai avea nici o legătură cu ceea ce fusesem și nici cu ceea ce voiam sa devin ca om. Mi-am plâns 5 luni cariera  și cealaltă viață ”pierdută” și am fost veșnic nemulțumită. Mi s-a spus constant că nu sunt normală, că nu știu să apreciez ceea ce am.
Am descoperit câteva luni mai târziu, după ce mi-am schimbat locul de muncă și am început să lucrez alături de alți români că eram cât se poate de normală. M-am simțit atât de ușurată când una dintre colege s-a întors spre mine cu un zâmbet absolut drăgălaș atunci când îi spuneam ca timp de cinci luni am fost deprimată și aproape amorțită și mi-a zis ” aaa cinci luni zici ca ai fost deprimată, eu un an întreg, veneam de la serviciu și plângeam”.
Am înțeles că nu eram nici nemulțumitoare cum mi se spusese și nici ciudată, trecusem doar prin procesul normal de adaptare la o nouă cultură, o nouă carieră, dar mai ales la o nouă viață. Am stat mai apoi de vorbă și cu alți colegi tot români care mi-au spus aceași poveste că primele luni sau primul an, după caz, este cel mai greu și că nu ești deloc nemulțumitor și rău, pur și simplu te afli în plin proces de prefacere și de reinventare, iar ca ceva să se reinventeze, altceva trebuie lăsat in urmă și abandonat. Toți trecuseră prin exact aceleași stări de
depresie, toți experimentaseră sentimentul bizarului, al acelui ” ce dracu caut eu aici, ce-a fost in mintea mea?”.
Acum la aproape un an de când locuiesc aici, pot spune că iubesc Cracovia, că mă simt acasă și că mi se pare perfect normal să aud poloneză in casă și să mi se pară frumos. Poate m-a ajutat și faptul că nu am prea avut amici români fiind inconjurată doar de polonezi. Și da nu mai număr stațiile de tramvai, mi se pare normal să merg prin Kasiemiersz sambăta dimineața, să o iau pe o străduță doar pentru ca instinctul imi spune că este o scurtătură spre centru, să ies să iau micul dejun în centrul vechi cu minunatele mele colege de apartament, care ați ghicit sunt poloneze.
Mă simt acasă chiar dacă nu vorbesc limba. Am invățat care sunt cele mai bune locuri din care îți poți lua haine, unde poți să mănânci extraordinar de bine, și unde să te duci ca să vezi adevărata față a orașului. Să mai adaug că mi se pare normal să mă duc iarna ca tot locuitorul de rând să hrănesc lebedele de pe Vistula?
Concluzia,  la capătul mai lung sau mai scurt al procesului de adaptare la noua casă se află o dulce semi-integrare care-ți permite să te simți mai mult decât comfortabil chiar și atunci când România, și in cazul meu Iașul, sunt destul de departe cât să ți se pară o poveste pe care ai lăsat-o în urmă pentru că pur și simplu nu mai era povestea ta.




Niciun comentariu: