Ușa

(poezie de Thanksgiving!)

În spatele ușii ne-am rătăcit

Iar apa ne adulmecă: vom cădea?

Dinspre albastrul orizont aurit

Val după val se sparg în fața mea.

În pâlpâiri și ondulații line

Îi văd strângând în pumni spumă de mare

Și mă întreb, cu ochii către mine -

Mai scrijelesc gândacii-n ușă, oare?

În colț pătratele se adâncesc în sticlă.

La geam îmi bate-un om care se-neacă

Și clanța e prea mare - sau prea mică

Iar colțuri se topesc în apa seacă.

Nu ne ajunge-un ochi, n-ajunge-o mână,

Stăm cu fruntea-n nisip, valuri ne-agață.

Prin cranii briza-n crivăț se farâmă

Iar cele două uși stau față-n față.

Ni s-a părut că suntem în oglindă.

Credeam că cel puțin acum ne-atingem.

Ne clătinăm, ochii vor să se-ntindă,

Unii pe alții-ncercăm să ne prindem.

Pânzele tremură blând, lipicioase,

Printre broaște și chei, printre noi;

Cu multe picioare vibrăm albi în plase,

Iar ușile tac, obosite și moi.

V-am văzut și jos, aproape de lună:

Vă jucați lângă uși, în nisip.

Grupuri-grupuri le rânduiați peste dună

Dar nu erați, n-am putut să vă strig.

Toată noaptea au ars frunze moarte,

Vârtejuri au șuierat clocotind.

Am dormit presărați într-o parte,

În uși auzeam înecații bătând.

Ne-am trezit. Însă tot n-am știut.

O pădure de uși: lemn și fier.

Căutam bâjbâind prin trecut,

Uși erau pe pământ, uși pe cer.

Acum e tăcere; cei care-au intrat

Au amorțit dormind, s-au dat uitării.

Noi ne-am ascuns sub stratul fin de praf

Iar ușile nasc uși pe malul mării.

Adaptare...primele luni intr-o tara si un oras nou

La inceputul acestui an am lăsat totul in urmă și am hotărât să ma mut la Cracovia. Hotărârea a fost luată aș spune eu in grabă, nu cred ca m-am gândit cu adevărat ce inseamnă să te muți,  sa lași totul in urmă și să pleci. In mintea mea relocarea era la momentul respectiv cea mai bună soluție de a scăpa de un oraș, pe care deși îl iubesc și face parte din mine, ajunsese să mă sufoce, dar mai ales voiam să scap și de o slujbă care nu-mi mai lăsa absolut nici un minut pentru mine acaparându-mi aproape tot timpul liber. 

Așadar cu bagajele făcute am luat drumul Cracoviei convinsă că va fi perfect. Bănuiesc că aproape toți cei care s-au mutat intr-o altă țară  intuiesc deja ce s-a întâmplat- am bocit ca toanta tot drumul de parcă mă duceam la război, iar când am ajuns am mai tras un bocet după Iași și după minunata mea cariera pe care o lăsasem in urmă.

Fiind unul dintre cei norocoși mi-am găsit de lucru într-o corporație in primele două săptămâni de după mutare, dar nu a fost de ajuns. De fapt, nimic nu era de ajuns. Limba necunoscută ma teroriza, așa cum mă teroriza și ideea de a ieși singură. Omul care vorbește trei limbi străine mergea cu tramvaiul la serviciu dar se temea cumplit că nu o sa nimereasca stația bună. Ca o notă comică merită menționat faptul că in primele zile de mers la noul serviciu cu tramvaiul stăteam intotdeauna in fața hărții ca să știu câte stații mai am. Gest complet inutil de altfel întrucât se anunță stațiile.

Cred că primele 5 luni am ținut-o numai într-un bocet- stiam ca nu mai pot da înapoi, că Iașul mi se refuza acum- nu mai avea nici o legătură cu ceea ce fusesem și nici cu ceea ce voiam sa devin ca om. Mi-am plâns 5 luni cariera  și cealaltă viață ”pierdută” și am fost veșnic nemulțumită. Mi s-a spus constant că nu sunt normală, că nu știu să apreciez ceea ce am.

Am descoperit câteva luni mai târziu, după ce mi-am schimbat locul de muncă și am început să lucrez alături de alți români că eram cât se poate de normală. M-am simțit atât de ușurată când una dintre colege s-a întors spre mine cu un zâmbet absolut drăgălaș atunci când îi spuneam ca timp de cinci luni am fost deprimată și aproape amorțită și mi-a zis ” aaa cinci luni zici ca ai fost deprimată, eu un an întreg, veneam de la serviciu și plângeam”.

Am înțeles că nu eram nici nemulțumitoare cum mi se spusese și nici ciudată, trecusem doar prin procesul normal de adaptare la o nouă cultură, o nouă carieră, dar mai ales la o nouă viață. Am stat mai apoi de vorbă și cu alți colegi tot români care mi-au spus aceași poveste că primele luni sau primul an, după caz, este cel mai greu și că nu ești deloc nemulțumitor și rău, pur și simplu te afli în plin proces de prefacere și de reinventare, iar ca ceva să se reinventeze, altceva trebuie lăsat in urmă și abandonat. Toți trecuseră prin exact aceleași stări de

depresie, toți experimentaseră sentimentul bizarului, al acelui ” ce dracu caut eu aici, ce-a fost in mintea mea?”.

Acum la aproape un an de când locuiesc aici, pot spune că iubesc Cracovia, că mă simt acasă și că mi se pare perfect normal să aud poloneză in casă și să mi se pară frumos. Poate m-a ajutat și faptul că nu am prea avut amici români fiind inconjurată doar de polonezi. Și da nu mai număr stațiile de tramvai, mi se pare normal să merg prin Kasiemiersz sambăta dimineața, să o iau pe o străduță doar pentru ca instinctul imi spune că este o scurtătură spre centru, să ies să iau micul dejun în centrul vechi cu minunatele mele colege de apartament, care ați ghicit sunt poloneze.

Mă simt acasă chiar dacă nu vorbesc limba. Am invățat care sunt cele mai bune locuri din care îți poți lua haine, unde poți să mănânci extraordinar de bine, și unde să te duci ca să vezi adevărata față a orașului. Să mai adaug că mi se pare normal să mă duc iarna ca tot locuitorul de rând să hrănesc lebedele de pe Vistula?

Concluzia,  la capătul mai lung sau mai scurt al procesului de adaptare la noua casă se află o dulce semi-integrare care-ți permite să te simți mai mult decât comfortabil chiar și atunci când România, și in cazul meu Iașul, sunt destul de departe cât să ți se pară o poveste pe care ai lăsat-o în urmă pentru că pur și simplu nu mai era povestea ta.

La multi ani Dana! Drept cadou, postez aici unul din cintecele mele preferate si unul din cintaretii preferati! Stii ceva spaniola asa ca poate o sa-ti placa...

Si poezia asta ti-o dedic tot tie!

Intoarcerea povestii

De frunze mi-e frica, nu vezi, ne inghit!

Si mina imi tremura, iar am albit,

Ma tem de tulpini linga crestetul meu,

De ce infloresc si se-ndoaie mereu?

Erau numai doi, un batrin si-un copil.

Batrinul scincea, obosit si febril,

Copilul rizind inflorea ghiocei

Pe piatra de riu, intre zine si zmei.

Mi-e frig si mi-e bezna iar luna rinjeste

Si ciocuri ascunse ma string ca-ntr-un cleste.

Mi-e tot mai furtuna, ma zbat, ma indoi,

De ce sint fiori si lumini linga noi?

Ce spui? Nu te mingiie noaptea nebuna?

Raspunse, lovind cu piciorul in luna.

Asculta cum cinta vazduhul la nai,

Azvirle-ti uimirea in umbra si hai!

Ma pierd linga piatra, alunec din mine,

Atinge-ma, tine-ma, ia-ma cu tine!

De ce nu mai vad si de ce nu mai suflu?

Doar flacari si gheata ma-nghit dinlauntru.

Copilul se-ntoarse incet, intr-o doara

Si moale se stinsera sunet si seara

Iar piatra zvicni peste file nescrise -

Ti-e frica de mine? - cel mic ii soptise.

Si teama se-ascunse si risul pieri

Iar piatra ramase-n lumina de zi.

Spre casa, agale, un om se-ndrepta -

In fata si-n spate pamintul vuia.

Despre gelozie... cu respect

Suntem niste fiinte geloase prin definitie, fie ca vrem sa o recunoastem sau nu. Gelozia, sau germenele ei incepe sa creasca incet, incet din momentul in care ne-a lovit indragosteala in moalele capului, sau  de cum intram in saptamana  oarba. 

Cum am pus ochii pe cineva si ne-au aparut stelutele in ochisori, undeva acolo in suflet, intr-unul din cotloanele cele mai intortocheate si intunecoase, nestiut de nimeni, incepe sa creasca pe indelete si micul sambure al geloziei. Creste odata cu iubirea, creste pana ce intr-o zi posesoarea sau posesorul sufletului in care au crescut deopotriva iubirea si gelozia se trezeste ca izbuhneste intr-o adevarata criza de gelozie. 

Ne uitam la noi si nu ne mai recunoastem, asta daca avem bunul simt sa admitem ca ceea ce ne roade si ne transforma este gelozia, fie ca e fondata sau nefondata, desi de cele mai multe ori izvoraste din teama nefondata ca cel de langa noi- pe care l-am obtinut cu atata greutate- isi va indrepta privirea spre alte zari in cautarea a ceva mai bun. Si uite asa  stelutele din ochi se transforma in mici fulgere.

Da, ne roade gelozia pe toti, indiferend de cat de educati am fi sau de rationali, ne roade uneori mai tare sau mai putin, cu sau fara motiv. Cert este doar un lucru- acela ca in fata ei reactionam diferit.
La unii/unele gelozia se manifesta prin adevarate crize vecine cu paranoia,  crize care dau de obicei in certuri cu tematica "pe unde ai umblat? cu cine? cine e tipa/tipul ala/aia?, la mine nu te uiti asa! cu ce ti-am gresit de nu ma mai iubesti!" Va suna cunoscut? Probabil ca da, intrucat exista si persoane pe care gelozia le imbolnaveste si carora le otraveste sufletul, transformand o poveste de iubire intr-un adevarat camp de lupta pe care se desfasoara un razboi fara sens, in care nu exista invingatori ci doar invinsi.

La capatul celalalt, se situeaza cei care isi inghit gelozia - acestia  fie o trec prin sita fina a ratiunii pana ce nu mai ramane nimic, sau o lasa sa-i macine incet pana in ziua in care isi dau seama ca e mai bine sa plece decat sa mai stea (ar mai fi si varianta in care aleg sa depuna armele spunandu-si "la naiba cu ratiunea, mai bine tip sa ma descarc").

Ar mai fi o categorie, pe care o respect extrem de mult, cea a oamenilor care iti vor zambi frumos, subtil, in timp ce in ochi le joaca vapaia iubirii si a geloziei. Sunt cei sau cele care nu-ti vor spune niciodata sunt geloasa/ gelos pana la Dumnezeu si inapoi - de fapt s-ar putea ca cei de langa ei nici sa nu-si dea seama.

Te vor privi drept in ochi in timp ce-ti vor arunca cel mai fermecator si minunat zambet, si toate astea in timp ce in capsorul lor chinuit de gelozie se deruleaza adevarate scene cu tipete, urlete si crize de nervi. Nu-si trec gelozia prin sita ratiunii, nu si-o suprima, nu izbuhnesc, ci pur si simplu si-o consuma incet prin zambetul care le ascunde dualitatea trairii, atat a geloziei cat si a iubirii lor - o  iubire care poate fi  implinita, sau uneori nerecunoscuta si nerostita decat pe jumatate si atunci in soapta. 

Ei vor gusta din otrava geloziei lor, savurand-o pana la ultima picatura in timp ce iti zambesc si-ti trantesc fie o admonestare blanda, care de obicei nu are nimic de-a face cu sentimentul care-i consuma, sau iti spun ceva ironic.  Sunt cei care te vor iubi oricand si oricum pentru ca stiu sa-si asume trairile mai putin sanatoase.  Stiu sa bea pana la capat otrava geloziei fara a-i da voie sa le otraveasca iubirea. Sunt cei care nu-ti vor spune "sunt gelos/geloasa" decat in gluma, niciodata la modul serios, pentru ca sunt perfect constienti ca daca ar face-o ar deschide cutia Pandorei.

Asadar, despre gelozie si despre fetele ei, intotdeauna numai cu respect, pentru ca vine  la pachet  cu marile iubiri. 

Inca o poezie

(Scrisa tot pe la 20-si-ceva de ani)

Strainul

Straine, ai venit cumva pe jos,

Pe drumul cocosat si gaunos?

Din care parte-a noptii-ai rasarit

Sa-mi tulburi somnul nemaiadormit?

Hai, nu sta-n usa, intra-n casa goala

Cu goi pereti si cu podea de smoala.
Ti-e foame? Sete? Frig? Si mie mi-este

Dar asteptam pe cineva sa-mi dea de veste.

Aseaza-te pe jos, ca scaun n-am

Sau pat, sau masa, sau divan.

Si spune-acum, de unde vii si cum

Mi-ai intilnit casuta goala-n drum.

Tu nu ma vezi, dar nu ma deranjeaza

Ca-n ochii tai nu intra nici o raza.

De fapt nici eu nu prea te vad la fata,

In jurul tau se-ngramadeste ceata.

Acum vorbeste. Eu ascult cuminte

Desi vorbele tale nu-s cuvinte

Ci lanturi grele care serpuiesc

Si-n mintea mea se-aduna si vorbesc.

A, tu esti deci ziua de miine,

De-aceea te cunosc asa de bine.

De mii de ani astept sa-mi vii in casa

Si uite, intunericul se lasa.

Aseaza-te aicea, printre pietre

Si sprijina-ti spinarea de perete.

Acum inchide ochii orbi si, iata,

Ai devenit si tu, ca mine-o piatra.

Iar eu imi las scheletul linga tine,

Aripi imi iau din roiul de albine,

Picioare din o mie de paianjeni

Si ochi de la o suta de luceferi

Si-acum te las in casa din rascruce

Si-n drumul cel din spate ma voi duce.

Cheia o iau, tu stai in locul meu

Si fii ziua de azi - ce-am fost si eu.

Pe drumul drept din spatele chiliei

O iau la goana-n goana vesniciei.

Tu uita-ma, nu poti sa ma mai ceri

Caci tu vei fi de-acum ziua de ieri.

Voi alerga departe, mii de ani,

Tu vei ramine printre bolovani.

Mereu tacut, cu gindul catre miine,

Vei astepta fara sa stii pe cine.

Si-atunci, deodata, cercul se va-nchide.

Cu cheia poarta casei voi deschide

Si-nvaluit de ceata noptii, grea,

Strain, voi sta in fata ta.

Haideti cu mine la Disney World!

            INTR-O LUME A ILUZIILOR

Se stie ca americanii au un stil de viata mai stresant decit europenii. Ritmul de munca este mai rapid, iar multe slujbe iti cer sa iei hirtoagele acasa sau sa stai peste program la serviciu. Concedii scurte, celularul in buzunar in caz ca e nevoie de tine si in timpul tau liber. Daca nu-ti place, altcineva e dispus sa iti ia locul. De aici vine si ideea de “weekend” – escapada fugara catre petice de natura in oras sau in jurul orasului, goana pe autostrada sa iti vezi familia care locuieste la citeva ore de tine sau, mai comod si mai ieftin, iesirea la film sau restaurant.

      
           E atit de greu sa iti faci timp pentru hobby-uri, miscare in aer liber sau pentru spontaneitate, incit cel mai simplu este sa platesti o suma dinainte stabilita si sa-i lasi pe altii sa iti stabileasca itinerariul relaxarii. Stresat fiind de munca non-stop, nu-ti mai trebuie si stresul hotaririlor pe care trebuie sa le iei chiar si in decursul unui weekend sau unui concediu scurt. De aceea, culmea relaxarii americane pare sa fie de cea mai artificiala natura, o distractie cu harta, ghizi la tot pasul, poze la minut, mincare cita vrei, de care vrei, multa, multa voie buna – si bineinteles, toate te vor costa. Dar pentru asta ai muncit tot anul – sau jumatatea de an. Si ce e mai artificial si mai incintator decit Disneyland? Disneyland si Disney World, de fapt – cele doua variante din California si Florida – precum si alte parcuri de distractie mai putin glorioase dar rivale demne ale inventiei raposatului Walt Disney, care a avut sclipirea de geniu de a extinde magia peliculei in afara salii de cinematograf.

      
            Personal, nu am vazut Disneyland (din California), ci doar Disney World (in Florida), desi mi s-a spus ca sint aproape identice. Ceea ce m-a frapat inainte de a ajunge propriu-zis in vreunul din cele patru parcuri separate ale Disney World-ului a fost faptul ca atmosfera de ireal incepe chiar de la marginea orasului-gazda, Orlando. Mickey Mouse, Darth Vader, dinozauri si zine te intimpina la intrarea in oras pe afise, prin figurine de plastic sau cauciuc din fata magazinelor sau restaurantelor, semne de circulatie: aproape fiecare metru patrat al orasului te imbie catre destinatia pe care, daca nu credeai ca o ai cind ai intrat in oras, cu siguranta o vei avea odata intrat. Bilete cu reducere, “ultima saptamina” a vreunui spectacol, anul aniversar (nu conteaza ce se aniverseaza: construirea unuia dintre parcuri, ziua lui Disney, ziua lui Lucas, cometa Hailey). Mai mult, orasul e impinzit de versiuni miniaturale ale parcului, fiindca prosperitatea Floridei intregi depinde de turistii care sint dispusi sa plateasca mai mult pentru o masa la restaurantul Planet Hollywood, unde pot sa admire costumul purtat in Terminator de catre Schwarzenegger sau una din machetele extraterestrului cu care s-a luptat Sigourney Weaver in Alien. Sau de vinatorii de istorie “autentica” ce scot cartea de credit din buzunar pentru privilegiul de a se plimba printr-o mini-rezervatie de indieni americani unde pot sa traga din pipa pacii intr-un cort enorm alaturi de indieni de plastic in marime naturala. Sau de obositii care vor sa doarma in casute cochete cu Donald Duck si Alba-ca-zapada veghindu-le somnul de pe peretii camerei, facindu-l chiar si pe cel mai obosit birocrat sa se simta din nou copil. Fiindca a doua zi copilul din birocrat va avea de alergat, cu o harta in mina (si probabil incercind sa nu-si piarda proprii copii), de la un capat la altul al unuia din cele patru imense parcuri de distractie ale Disney World-ului: pentru fiecare din ele iti trebuie o zi intreaga si tot nu vei putea vedea tot ce e de vazut si nu vei reusi sa incerci toate senzatiile tari care iti sint la dispozitie.

      

            Si ce se afla in aceste parcuri? Trenulete care te plimba, in sunetul cintecelor despre diversitatea globului pamintesc, printre papusi mecanice, sau care te duc dintr-un capat la altul al corpului uman fiindca si stiinta poate sa-ti ofere o mare experienta de neuitat; un riu pe care te poti aventura intr-o barca de cauciuc si care iti va oferi cite o doza de surpriza cind vei trece pe sub jeturi de apa; atmosfera de carnaval in care mascotele iesite parca din desene animate iti vor face cu mina si se vor poza, amabil, cu tine; cozi lungi la cele mai populare roller coaster-uri; vata de zahar in toate culorile; focuri de artificii la lasarea serii; castelul roz al printului itindu-se de pe undeva, oriunde te afli in parc; spectacole in aer liber si spectacole de interior, in care vei da mina cu extraterestri prin miracole tehnologice; copaci enormi de plastic in care personaje de plastic (precum Robinson Crusoe) au impietrit improvizindu-si o casa; navete spatiale; turnul groazei; mini-tarisoare, cu turnul Eiffel la trei pasi de o pagoda chinezeasca si la cinci pasi de un magazin de pielarie marocan; parazi, mirosuri imbietoare, magazine pline de culori tipatoare si multe, multe papusi …

            Vei avea, la sfirsit, senzatia ca ai calatorit in jurul lumii si in jurul galaxiei si nu-ti va pasa ca ai buzunarele goale pentru ca, desi realitatea te supara cind costa prea mult, iesirea din realitate e mult mai pretioasa si iti vei spune ca a meritat. Te vei intoarce acasa si iti vei pune in rama poza cu tine, copiii si Mickey Mouse. O vei lua la serviciu si o vei pune pe birou, pentru ca altii sa iti poata invidia vacanta de neuitat, desi vei continua sa sustii in fata colegilor ca ai facut sacrificiul financiar doar pentru ca te-au batut copiii la cap, fiindca tu, personal, esti perfect adaptat la realitate.

Poezie poezie

Am scris-o pe la 20 de ani - atunci imi placea mult Arghezi, dupa cum puteti sa va dati seama.

Labirintul

Intră cu grijă pe unde ți-arată

Indicatorul roșu de pe poartă.

Dacă te-mpiedici chiar de pe-acum

Ce te faci mai încolo, pe drum?

Și când vei ajunge în labirint

Culege firele de argint

Pe care ți le-a lăsat

Cel care tocmai a plecat.

Te-ai și întors? Credeam că mai stai

Să numeri visele, dar - vai!

Ai năpârlit de culori

Și era gata-gata să mori.

Du-te, du-te să nu te mai văd

Cum stai ca un par. E prăpăd

În stânga și-n dreapta și tu

Nici nu știi dacă da sau nu.

Când tu te scarpini după ureche

Mai trece câte o pereche

De ciori. Vâjj încolo, vâjj încoace.

Nu mai da din labe, nu se face.

Și uite că ai ajuns pe un culoar.

N-ai decât să tragi de fermoar

Și se deschide imediat

În alt culoar, și mai întortocheat.

Acum, gata. Ai început să dormi.

Nu uita că șoseaua e plină de pomi -

Poate-o sa dai într-unul, în doi

Că șoseaua e udă de ploi.

Un perete acolo, unul aici.

Pitulează-te pe la ușile mici

Sau intră pe poarta cea mare

Deși probabil duce la-nchisoare.

Nu-i nimic. În jur nu-i nimic

Decât ce-a fost și încă un pic.

Poate că râzi în sinea ta

De prostia altcuiva.

Ce șirag superb de dinți!

Vezi că mușcă și te scot din minți.

Ocolește-i cu dibăcie

Că niciodată nu se știe.

Acum văd că ai dat de scară.

Repede, urcă și coboară

Și urcă și coboară, dacă n-ai ce face.

Cui nu-i place, îi va place.

Să nu spui ca te-ai săturat

De umblat si de numărat.

Labirintul nu se termină

Și mai ai rezerve de lumină.

Vezi să nu cazi cu capul în jos

Să ajungi de tot pe dos

Cu ochii înăuntru și inima afară,

Că, stând în frig, o să te doară.

Nu, acolo nu-i o groapă

Nici un hău plin cu apă.

E un gâtlej însetat de materie.

N-are ce să te sperie.

Fă-ți vânt cu-ndrăzneală și sari

Și-ascultă bine si fă ochii mari

C-ai să ajungi - de ce să te mint -

Din nou în labirint.

Cine-a auzit de poliamorie?

S-a mai auzit de poligamie, relatii deschise, revolutii sexuale, hipioti, mormoni, precum si adepti ai altor culturi si religii ce inca accepta sau chiar impun parteneri de viata multipli (de obicei insemnind mai multe neveste). S-a mai auzit. S-a auzit si de stilul de viata donjuanesc, casanovic, macho… De obicei femeia e exclusa din admiratia implicata in termenii de genul acesta, pentru ca femeia este prin definitie (a cui definitie?) considerata monogama. Proprietatea cuiva. Daca femeia are parteneri multipli, inseamna ca se prostitueaza, sau in cel mai bun caz, e usuratica.

            In general, revolutiile sexuale n-au mers prea departe. Am avut miscarea “flower-power” din anii ‘60-‘70 si ne-am ales cu prea multa SIDA. Acum hipiotii nostalgici au devenit “fosile sociale” spre care indrepti un zimbet indulgent sau batjocoritor, de la caz la caz. Un barbat cu partenere multiple de viata este ori un libertin pe care il intelegem pina la o anumita virsta (hai, gata, ai depasit “faza” asta, gaseste-ti odata o nevasta – ah, esti insurat, atunci bafta sa nu te prinda in flagrant delict – ah te-a prins, sigur intelege, ca doar oameni sintem!), ori un fanatic religios (ca de exemplu in statul Utah, unde de curind vreo 400 de baieti intre 10 si 14 ani au fost alungati din oras pentru a nu deveni rivalii barbatilor adulti, dat fiind ca fiecare barbat are obligatia sa isi ia patru neveste). Poligamia, pe de-o parte, si reputatia de casanova, pe de alta parte, nu constituie de fapt, in Statele Unite cel putin, o bresha in mentalitatea patriarhala a societatii, ci mai degraba o dovada ca sistemul patriarhal este inca la el acasa chiar si in tara unde feminismul a facut cele mai multe valuri in ultimele decenii.

           

            Relatiile deschise – un alt concept care nu e din cale afara de nou – sint cele in care partenerii (de multe ori casatoriti) accepta relatii extraconjugale. Dar, dat fiind faptul ca se izoleaza de societate prin sfruntare, nu au ajuns sa fie intelese decit ca un mod alternativ de viata, catre care (ca si catre hipioti), arunci o privire fugara si iti vezi de drum.

           

             Ce se intimpla de citiva ani incoace, si nu doar in Statele Unite, este ca multi au inceput sa se construiasca teorii in care se pun sub semn de intrebare toate convingerile, legile si mentalitatile legate de organizarea monogama si patriarhala a societatii. Nu mai e vorba de un stil diferit de viata la care ceilalti, cei “normali” inchid ochii si care le confirma “normalilor” ca au dreptate sa se fereasca de devierile de la norma (ce, vrei sa iei SIDA?). Cei ce vor sa inteleaga mentalitatea asta inradacinata istoric si psihologic in societatile noastre (SUA si Romania nu se diferentiaza prea tare in privinta asta) au inceput sa protesteze teoretic si practic, incercind sa explice de ce monogamia este un instrument al puterii, de ce unitatea “cuplu” pe care se bazeaza societatea si familia este de fapt ne-naturala si impotriva tendintelor noastre afective ce ne diferentiaza de animale, ca specie constienta de propriile emotii.

            

            Miscarea ce devine (ca un virtej) din ce in ce mai vizibila se numeste poliamorie. Exista deja comunitati poliamoroase, conferinte si sesiuni stiintifice care explica si teoretizeaza, lucrari si carti publicate si discutate in sinul acestor comunitati.

            

            Si ce spune, de fapt, teoria poliamoriei? Ne spune ca orice om are nu doar tendinta, ci nevoia spirituala de a simti ceva pentru ceilalti (in mod diferential, bineinteles). De multe ori, nevoia aceasta se traduce prin dragoste catre o anume persoana pe care o vrei aproape – sau chiar pasiune. Monogamia pune bariere acestor tendinte, le estompeaza, fiindca dupa ce ti-ai ales perechea, nu mai ai dreptul la alte stari afective decit cele catre cel sau cea de linga tine. De cele mai multe ori intr-o pereche se ivesc conflicte bazate pe gelozie, dat fiind ca cei doi in mod natural se apropie afectiv de alte persoane in afara cuplului. Gelozia, spun teoreticienii poliamoriei, este la baza conflictelor de cuplu: De ce te-ai uitat asa lung la X? De ce ai vorbit la telefon cu Y? Te-ai vazut pe la spatele meu cu Z? Gelozia este cauzata de teama de a nu pierde afectiunea celuilalt sau celeilalte, ceea ce se traduce in actiuni posesive (care ajung chiar la violenta fizica). Poliamoria ne incurajeaza sa nu privim scenele de violenta casnica drept devieri sau exceptii, ci ca rezultat al unei lupte cu propriile emotii si tendinte afective, pe care monogamia le interzice. Poliamoria sustine ca spiritul posesiv nu este decit o alta manifestare a organizarii sociale bazate pe proprietate si lupta pentru putere. Poliamoria ne spune ca multe casnicii sau relatii se rup din cauza ca societatea ne ofera doar doua solutii, cind un nou spatiu afectiv ni se deschide in interior, dar sintem deja “cuplati”. Ori se produce “inselarea” perechii, ori “divortul” – legal sau nu. Si asta pentru ca societatea noastra ne educa in spiritul iluzoriu al iubirii romantice care ne convinge ca fiecare are o singura pereche, si daca ti-ai ales-o si apoi altcineva iti iese in cale care pare a fi o pereche mai buna, sau egala, atunci inseamna ca ai ales gresit. Ori esti nefericit tot restul vietii, ori o rupi cu perechea actuala si incerci din nou, cu perechea numarul doi – sau trei – sau patru. Se sfirseste vreodata lantul slabiciunilor?

           

            Ca sa concluzionam, poliamoria ofera o alta solutie: a da friu liber sentimentelor (nu neaparat pornirilor fizice) cu consimtamintul reciproc al celor din perechea primara si a te implica in relatii secundare (cu succes sau nu), in acelasi timp mentinind onestitate in perechea primara, pentru a confrunta jelozia trezita de relatiile secundare. Pare complicat? Este. Cunosc persoane care se confrunta zi de zi cu astfel de complicatii.
            

            Este o miscare pozitiva? Negativa? Va surpa familia si societatea? Va produce cutremure in mentalitatea noastra si in pacea noastra interioara? Merita, oare, sa ne aplecam urechea la zvonurile poliamoroase si sa regindim modul in care vedeam ideea de pereche? Tot ce putem spune in acest moment este ca timpul va decide, dar daca ne purtam frumos, poate mai multi dintre noi vom fi invitati la conferintele poliamoriei si atunci putem hotari, rational si afectiv, daca este intr-adevar o revolutie. 

La rascruce de vanturi

Iata un videoclip ce este compus din scene dintr-o interpretare din 2011 a cartii La rascruce de vanturi... M-am gandit ca ar fi potrivit. Nu e pe gustul tuturor dar e un film superb, doar putin diferit de carte. Se bazeaza foarte mult pe vizual, pe liric, din care cauza unii l-au gasit plictisitor...

Mafiotii si codul moral

Un coleg de serviciu a scris de curand un eseu despre dorinta nedestainuita a fiecaruia din noi de a avea acces la putere, de a controla pe altii, de a putea face ce vrem si cui vrem, fara consecinte. Ca dovada, dadea exemplul succesului unor filme ca Godfather si al unor seriale ca Sopranos.

Imi pare rau pentru colegul meu care e atat de convins, dar nu impartasesc dorinta asta, nici macar la nivel subconstient. Mi s-a oferit de exemplu sa fiu sefa de catedra si n-am acceptat, chiar daca ofereau un salariu mai mare decat cel de profesor, dar pur si simplu nu imi place sa am o pozitie de conducere si control. Imi ajunge ca studentii ma privesc ca pe o autoritate si as prefera sa mai fiu inca pe pozitia de student decat sa fiu la catedra. Imi plac discutiile cu studentii, dar imi plac cel mai mult cele in care vorbim la egalitate si dezbatem cu inflacarare, in loc sa fiu nevoita sa ii disciplinez.

Hai sa vorbim putin despre Sopranos, un serial despre mafioti. Nu am vazut decat vreo 3 episoade si n-am mai vrut sa continui experienta. Unul din episoadele pe care mi le amintesc cel mai bine era legat de Tony Soprano (mafiotul sef, cred) si doamna psiholog care ii trata problemele de anxietate si dilemele psihologice, sa zic asa. Doamna respectiva a fost violata si politia n-a gasit faptasul si nu prea s-a agitat sa il gaseasca. Ei bine, Tony Soprano l-a gasit si l-a omorat pe faptas. Iar doamna a fost recunoscatoare... Ideea ar fi ca daca gasesti un mod de a justifica uciderea cuiva, este chiar un lucru moral. Mafiotii sunt cu totul umanizati si noi se presupune ca ne regasim in ei (minus puterea). Ahhhh! Exact despre asta vorbea colegul meu: toti am fi ucigasi daca societatea ne-ar da mana libera sau destula putere politica incat sa putem face ce vrem. Oare? Oare daca n-am avea reguli (sociale si religioase), chiar am fi toti tentati sa lasam la o parte orice scrupul? E o intrebare veche cat lumea, dar aud cam acelasi raspuns... Cu care nu-s de acord.



Sigur, Sopranos a fost de success, dar Breaking Bad a fost si mai de succes, imi pare mie. Iar acolo criminalii sunt si ei umanizati. Personajul principal, Walt, ajunge chiar la uciderea mai multora si e si el prins in plasa setei de putere. Dar pentru toti cei care calca pe cadavre ca sa ajunga sus exista consecinte - toate personajele problematice dpdv moral platesc destul de scump, chiar daca ne pare rau de ei. Nu stiu de ce a avut success serialul, poate nu pentru ca avea o lectie morala mai clara, poate tot pentru ca unora le place umanizarea criminalilor, dar imi place totusi sa cred ca nu-s singura care nu vrea sa vada disparand toate standardele morale ale societatii.

O poveste dintr-o alta viata- Mi-ai dat opium sa beau...

Imi sorb cafeaua incet, in timp ce vantul imi umfla poalele rochiei facand sa danseze florile de pe ele. Ii surprind privirea cercetatoare care-mi studia picioarele descoperite de vantul de vara. Imi zambeste ridicand sprancele a uimire, parand usor amuzat de dansul rochiei. In timp ce incerc sa cumintesc poalele vad ca ii rad ochii, fenomen rarisim la el. Incerc sa ma relaxez si sa nu ma simt stanjenita, cumva privirea lui ma calmeaza. Respir usurata ca rochia sta acum cuminte, lipita de genunchi, numai ca…numai ca vantul de dimineata se incapataneaza sa-mi dezgoleasca picioarele spre deliciul interlocutorului meu.

Imi adun poalele rugandu-ma ca nu cumva sa ma  fi  inrosit ca un rac.  Modul in care ma priveste acum ma face in mod clar sa ma simt stanjenita-la naiba  sper sa nu ma  fi inrosit. Ii zambesc, ridic ceasca si o cuprind in causul palmelor. Incerc sa-I infrunt privirea fara ai da de inteles ca par deranjata de faptul ca ma dezbraca, din nou, din priviri. Inconstient imi plimb buzele pe marginea cestii in timp ce el imi povesteste ceva legat de tatal lui. Incerc sa urmaresc firul micii lui povestiri, in timp ce buzele mele isi continua calatoria pe marginea cestii iar ochii mei ii sustin privirea care pare atrasa de decolteul, ce-I drept cam adanc al rochiei de vara.

Imi scapa o injuratura, gandindu-ma ca numai rochia asta nu trebuia scoasa din dulap, dar pe de alta parte eram prea chioara de somn cand a venit telefonul lui, asa ca am apucat prima rochie la indemana din sifonierul nu tocmai ordonat. Clar, intalnirea care se anunta a fi de natura profesionala avea sa capete o cu totul alta tenta- de parca nu intuiam asta, dar hai, somnolenta de dimineata imi ofera circumstante atenuante.

Iau o inghitura din cafeaua de acum aproape rece si simt cum incetul cu incetul mintea mi se goleste, uitand de stanjeneala. Vocea lui, ca de pustan mi se strecoara printre ganduri inlaturand stanjeneala. Uit de vantul de afara care-mi face florile de pe rochie sa danseze, uit de stanjeneala si de faptul ca pana acum cateva minute blestemam lipsa mea de prudenta dar si posibilitatea ca roseata din obraji sa-mi tradeze adevaratele sentimente.

Simt cum ma scufund usor in calmul indus de vocea lui blanda, ma scufund intr-o mare de liniste, ma pierd usor in verzeala ochilor sai si uit pret de cateva secunde bune ca ma dezbraca din priviri, si toate astea in timp ce-mi povesteste ceva extrem de serios. Ii rad ochii si asta ma face sa ma simt in largul meu, sa nu mai rosesc, sa mi se para normal ca barbatul din fata mea imi “scoate”, cu ajutorul imaginatiei, rochia acolo pe terasa, in vazul lumii.

Nu ma mai simt goala, stiu ca imi rad si mie ochii de acum, ca am privirea aia de pisica jucausa care toarce cuminte in bratele stapanului. Il ascult, scufundu-ma in calmul vocii lui. Ma asez si mai bine in fotoliul de ratan, uit de lumea din jur care-si pierde incet contururile. Aud undeva in departare o vrabie guresa, simt vantul cum imi mangaie bratele  facandu-ma sa ma infior. Ceasca de cafea, acum aproape goala este cuprinsa in continuare de causul palmelor mele in timp ce buzele isi urmeaza calatoria pe marginea ei care mai pastreaza ceva din parfumul de inceput al cafelei fierbinti.

Ma simt moale, ca si cum mi se topeste carnea de pe oase. Calmul vocii sale topeste usor, usor contururile realitatii din jurul nostru. Am impresia ca nu mai este decat masa noastra suspendata undeva in soarele diminetii de sambata, cu vantul care mai umfla din cand in cand umbrela de deasupra noastra, incercand sa-mi faca sa danseze poalele rochiei, acum bine ascunse sub pulpele mele.

Inconstient calatoria buzelor mele capata ceva senzual, imi dau seama de asta  atunci cand privirea I se schimba, se uita si mai atent la ceea ce fac, ochii nu-I mai cad pe decolteul rochiei. Ma priveste atent concentrandu-se pe miscarea molcoama a buzelor care acum nu mai urmaresc conturul unei banale cesti de cafea. Sunt constienta ca nu ma mai joc, ci ca o mangai bland asa cum as face-o daca as vrea sa-l sarut din cap pana-n picioare.

Imi zambeste jucaus asa ca las oarecum rusinata ceasca si-mi musc buza de jos, ca un copil care tocmai a facut o prostie. Nu mai stiu ce discutam, stiu dar ca imi e ciuda ca am lasat sa se vada ca-l vreau, ca inca il vreau. Rade si-mi spune ca ma joc, numai ca…numai ca jocul meu este doar o aparenta, asa cum este si jocul pisicii cu soarecele, intrucat nici ea nici eu nu pierdem din vedere ceea ce vrem. Ii zambesc si ma abtin cu greu sa nu-I spun ce comparatie mi-a trecut prin minte, dar mai ales ma abtin sa-I spun ca-l vreau.

Tot ce-i pot spune este ca a fi cu mine este un privilegiu care trebuie castigat, ca momentan nu merita, ca de fapt ca nu a facut nimic ca sa ma merite. Ahhh vechea mea replica “nu ma meriti”, i-o spun de fiecare data cand vrea sa ma seduca. O spun cu incapatanare pentru ca nu vreau sa fiu doar una din multele, o spun pentru ca il vreau altfel, o spun pentru ca vreau sa-l  am cu totul, nu pe bucatele, si asta tocmai pentru ca intuiesc enormul lui potential.

“Nu ma meriti”, rad ca sa nu rosesc, dar mai ales rad ca sa nu-si dea seama ca daca mai insista putin voi ceda tocmai pentru ca are puterea de a sterge contururile lumii din jurul meu, de a ma face  sa cred, pret de o jumatate de ora, ca sunt doar eu cu el, ca toti sunt undeva departe.

Imi vine sa ma ridic si sa-l sarut. Mi-e dor de sarutul lui, pentru ca imi picura in vene otrava care ma face sa ma scufund, sa ma pierd in senzatia sarutului, inmuindu-mi oasele si facandu-ma sa ma simt ca o papusa de carpa aflata la mila lui.

Trag aer in piept si ma umplu de amaraciunea neputintei de  a-I spune totul. Vreau  sa-I spun ca mi-a fost dor de el, ca inca imi este dor de el, pentru ca il vad atat de rar si mai intotdeauna pe fuga. Mi-e un dor cumplit  sa stau de vorba cu el, sa ma scufund in calmul  vocii lui. Mi-e dor sa ma sarute si sa-mi picure,  incetul cu incetul, in sange si-n carne otrava uitarii si-a abandonului. 

            Ma scutur de placuta amorteala si ma uit la ceas, trebuie sa plec, deja e tarziu. Ne ridicam si revin cu picioarele pe pamant. Realitatea bate zgomotos la portile gandurilor mele, nici vorba de pacea de mai inainte. Momentele de liniste de mai devreme zac acum imprastiate la picioarele mele ca niste hartii mototolite.  Incerc sa nu mi se vada amaraciunea, zambesc frumos, dar inca mi-e dor de el tocmai pentru ca stiu ca in curand va pleca si iarasi va trece  mult timp pana il voi vedea din nou. Tacerea se va lasa din nou peste noi, iar eu voi tanji dupa otrava discutiilor sale.  Imi vine sa-I spun ca ma simt ca paunul din poveste, caruia I s-a dat opium si care  a doua zi s-a prezentat la templu pentru o noua doza.  Imi doresc sa ma sarute si sa-mi picure otrava in vene ca sa nu-mi mai fie dor de el.       

            In timp ce ne indreptam spre masina ma uit instinctiv spre micul meu colt de rai compus dintr-o masa si doua scaune sub  umbrela uriasa care danseaza sub vantul diminetii de vara. Micul meu colt de rai in care mi-a dat sa beau din nou opium amestecat in cafeaua unei dimineti de sambata. Ma urc in masina luand cu mine doar gustul dulce al opiumului pe care mi l-a picurat din nou in sange. Stiu ca voi tanji ca paunul dupa o noua doza dar acum prefer sa nu ma gandesc la asta, inca ma aflu sub imperiul otravii lui si mi-e bine asa…

Eu atat am avut de spus... deocamdata...

Bravo pentru munca coane Leo si bravo pentru idee si postari duducutelor!!!!!

Pentru cititorii inraiti care trec prin Cracovia

Cine trece prin Cracovia in mod clar nu va rata o vizita prin Kasiemierz, vechiul cartier evreiesc care de cativa ani incoace a devenit unul dintre locurile cele mai la moda din vechea capitala a Poloniei.  Iubitorii de carte nu trebuie sa rateze o vizita la una dintre cele mai vechi librarii din Cracovia, unde inca se mai pastreaza ceva din parfumul vremurilor de alta data cand domnii si doamnele ieseau duminica la promenada. Cine stie peste ce comori ascunse veti da printre mormanele de carti. Inarmati-va cu rabdare. O vizita aici va va transforma in mod clar intr-un arheolog care sapa printre teancurile de carti care acopera in intregime podeaua.

Citeste si: Bisnitarii de cultura