În spatele ușii ne-am rătăcit
Iar apa ne adulmecă: vom cădea?
Dinspre albastrul orizont aurit
Val după val se sparg în fața
mea.
În pâlpâiri și ondulații line
Îi văd strângând în pumni spumă
de mare
Și mă întreb, cu ochii către mine
-
Mai scrijelesc gândacii-n ușă,
oare?
În colț pătratele se adâncesc în
sticlă.
La geam îmi bate-un om care
se-neacă
Și clanța e prea mare - sau prea
mică
Iar colțuri se topesc în apa seacă.
Nu ne ajunge-un ochi, n-ajunge-o
mână,
Stăm cu fruntea-n nisip, valuri
ne-agață.
Prin cranii briza-n crivăț se farâmă
Iar cele două uși stau față-n față.
Ni s-a părut că suntem în oglindă.
Credeam că cel puțin acum
ne-atingem.
Ne clătinăm, ochii vor să
se-ntindă,
Unii pe alții-ncercăm să ne
prindem.
Pânzele tremură blând,
lipicioase,
Printre broaște și chei, printre
noi;
Cu multe picioare vibrăm albi în
plase,
Iar ușile tac, obosite și moi.
V-am văzut și jos, aproape de lună:
Vă jucați lângă uși, în nisip.
Grupuri-grupuri le rânduiați
peste dună
Dar nu erați, n-am putut să vă
strig.
Toată noaptea au ars frunze
moarte,
Vârtejuri au șuierat clocotind.
Am dormit presărați într-o parte,
În uși auzeam înecații bătând.
Ne-am trezit. Însă tot n-am știut.
O pădure de uși: lemn și fier.
Căutam bâjbâind prin trecut,
Uși erau pe pământ, uși pe cer.
Acum e tăcere; cei care-au intrat
Au amorțit dormind, s-au dat uitării.
Noi ne-am ascuns sub stratul fin
de praf
Iar ușile nasc uși pe malul mării.
Un comentariu:
super, poezia...
Trimiteți un comentariu