Despre gelozie... cu respect

Suntem niste fiinte geloase prin definitie, fie ca vrem sa o recunoastem sau nu. Gelozia, sau germenele ei incepe sa creasca incet, incet din momentul in care ne-a lovit indragosteala in moalele capului, sau  de cum intram in saptamana  oarba. 

Cum am pus ochii pe cineva si ne-au aparut stelutele in ochisori, undeva acolo in suflet, intr-unul din cotloanele cele mai intortocheate si intunecoase, nestiut de nimeni, incepe sa creasca pe indelete si micul sambure al geloziei. Creste odata cu iubirea, creste pana ce intr-o zi posesoarea sau posesorul sufletului in care au crescut deopotriva iubirea si gelozia se trezeste ca izbuhneste intr-o adevarata criza de gelozie. 

Ne uitam la noi si nu ne mai recunoastem, asta daca avem bunul simt sa admitem ca ceea ce ne roade si ne transforma este gelozia, fie ca e fondata sau nefondata, desi de cele mai multe ori izvoraste din teama nefondata ca cel de langa noi- pe care l-am obtinut cu atata greutate- isi va indrepta privirea spre alte zari in cautarea a ceva mai bun. Si uite asa  stelutele din ochi se transforma in mici fulgere.

Da, ne roade gelozia pe toti, indiferend de cat de educati am fi sau de rationali, ne roade uneori mai tare sau mai putin, cu sau fara motiv. Cert este doar un lucru- acela ca in fata ei reactionam diferit.
La unii/unele gelozia se manifesta prin adevarate crize vecine cu paranoia,  crize care dau de obicei in certuri cu tematica "pe unde ai umblat? cu cine? cine e tipa/tipul ala/aia?, la mine nu te uiti asa! cu ce ti-am gresit de nu ma mai iubesti!" Va suna cunoscut? Probabil ca da, intrucat exista si persoane pe care gelozia le imbolnaveste si carora le otraveste sufletul, transformand o poveste de iubire intr-un adevarat camp de lupta pe care se desfasoara un razboi fara sens, in care nu exista invingatori ci doar invinsi.

La capatul celalalt, se situeaza cei care isi inghit gelozia - acestia  fie o trec prin sita fina a ratiunii pana ce nu mai ramane nimic, sau o lasa sa-i macine incet pana in ziua in care isi dau seama ca e mai bine sa plece decat sa mai stea (ar mai fi si varianta in care aleg sa depuna armele spunandu-si "la naiba cu ratiunea, mai bine tip sa ma descarc").

Ar mai fi o categorie, pe care o respect extrem de mult, cea a oamenilor care iti vor zambi frumos, subtil, in timp ce in ochi le joaca vapaia iubirii si a geloziei. Sunt cei sau cele care nu-ti vor spune niciodata sunt geloasa/ gelos pana la Dumnezeu si inapoi - de fapt s-ar putea ca cei de langa ei nici sa nu-si dea seama.

Te vor privi drept in ochi in timp ce-ti vor arunca cel mai fermecator si minunat zambet, si toate astea in timp ce in capsorul lor chinuit de gelozie se deruleaza adevarate scene cu tipete, urlete si crize de nervi. Nu-si trec gelozia prin sita ratiunii, nu si-o suprima, nu izbuhnesc, ci pur si simplu si-o consuma incet prin zambetul care le ascunde dualitatea trairii, atat a geloziei cat si a iubirii lor - o  iubire care poate fi  implinita, sau uneori nerecunoscuta si nerostita decat pe jumatate si atunci in soapta. 

Ei vor gusta din otrava geloziei lor, savurand-o pana la ultima picatura in timp ce iti zambesc si-ti trantesc fie o admonestare blanda, care de obicei nu are nimic de-a face cu sentimentul care-i consuma, sau iti spun ceva ironic.  Sunt cei care te vor iubi oricand si oricum pentru ca stiu sa-si asume trairile mai putin sanatoase.  Stiu sa bea pana la capat otrava geloziei fara a-i da voie sa le otraveasca iubirea. Sunt cei care nu-ti vor spune "sunt gelos/geloasa" decat in gluma, niciodata la modul serios, pentru ca sunt perfect constienti ca daca ar face-o ar deschide cutia Pandorei.

Asadar, despre gelozie si despre fetele ei, intotdeauna numai cu respect, pentru ca vine  la pachet  cu marile iubiri. 

Mafiotii si codul moral

Un coleg de serviciu a scris de curand un eseu despre dorinta nedestainuita a fiecaruia din noi de a avea acces la putere, de a controla pe altii, de a putea face ce vrem si cui vrem, fara consecinte. Ca dovada, dadea exemplul succesului unor filme ca Godfather si al unor seriale ca Sopranos.

Imi pare rau pentru colegul meu care e atat de convins, dar nu impartasesc dorinta asta, nici macar la nivel subconstient. Mi s-a oferit de exemplu sa fiu sefa de catedra si n-am acceptat, chiar daca ofereau un salariu mai mare decat cel de profesor, dar pur si simplu nu imi place sa am o pozitie de conducere si control. Imi ajunge ca studentii ma privesc ca pe o autoritate si as prefera sa mai fiu inca pe pozitia de student decat sa fiu la catedra. Imi plac discutiile cu studentii, dar imi plac cel mai mult cele in care vorbim la egalitate si dezbatem cu inflacarare, in loc sa fiu nevoita sa ii disciplinez.

Hai sa vorbim putin despre Sopranos, un serial despre mafioti. Nu am vazut decat vreo 3 episoade si n-am mai vrut sa continui experienta. Unul din episoadele pe care mi le amintesc cel mai bine era legat de Tony Soprano (mafiotul sef, cred) si doamna psiholog care ii trata problemele de anxietate si dilemele psihologice, sa zic asa. Doamna respectiva a fost violata si politia n-a gasit faptasul si nu prea s-a agitat sa il gaseasca. Ei bine, Tony Soprano l-a gasit si l-a omorat pe faptas. Iar doamna a fost recunoscatoare... Ideea ar fi ca daca gasesti un mod de a justifica uciderea cuiva, este chiar un lucru moral. Mafiotii sunt cu totul umanizati si noi se presupune ca ne regasim in ei (minus puterea). Ahhhh! Exact despre asta vorbea colegul meu: toti am fi ucigasi daca societatea ne-ar da mana libera sau destula putere politica incat sa putem face ce vrem. Oare? Oare daca n-am avea reguli (sociale si religioase), chiar am fi toti tentati sa lasam la o parte orice scrupul? E o intrebare veche cat lumea, dar aud cam acelasi raspuns... Cu care nu-s de acord.



Sigur, Sopranos a fost de success, dar Breaking Bad a fost si mai de succes, imi pare mie. Iar acolo criminalii sunt si ei umanizati. Personajul principal, Walt, ajunge chiar la uciderea mai multora si e si el prins in plasa setei de putere. Dar pentru toti cei care calca pe cadavre ca sa ajunga sus exista consecinte - toate personajele problematice dpdv moral platesc destul de scump, chiar daca ne pare rau de ei. Nu stiu de ce a avut success serialul, poate nu pentru ca avea o lectie morala mai clara, poate tot pentru ca unora le place umanizarea criminalilor, dar imi place totusi sa cred ca nu-s singura care nu vrea sa vada disparand toate standardele morale ale societatii.