Ușa

(poezie de Thanksgiving!)

În spatele ușii ne-am rătăcit

Iar apa ne adulmecă: vom cădea?

Dinspre albastrul orizont aurit

Val după val se sparg în fața mea.

În pâlpâiri și ondulații line

Îi văd strângând în pumni spumă de mare

Și mă întreb, cu ochii către mine -

Mai scrijelesc gândacii-n ușă, oare?

În colț pătratele se adâncesc în sticlă.

La geam îmi bate-un om care se-neacă

Și clanța e prea mare - sau prea mică

Iar colțuri se topesc în apa seacă.

Nu ne ajunge-un ochi, n-ajunge-o mână,

Stăm cu fruntea-n nisip, valuri ne-agață.

Prin cranii briza-n crivăț se farâmă

Iar cele două uși stau față-n față.

Ni s-a părut că suntem în oglindă.

Credeam că cel puțin acum ne-atingem.

Ne clătinăm, ochii vor să se-ntindă,

Unii pe alții-ncercăm să ne prindem.

Pânzele tremură blând, lipicioase,

Printre broaște și chei, printre noi;

Cu multe picioare vibrăm albi în plase,

Iar ușile tac, obosite și moi.

V-am văzut și jos, aproape de lună:

Vă jucați lângă uși, în nisip.

Grupuri-grupuri le rânduiați peste dună

Dar nu erați, n-am putut să vă strig.

Toată noaptea au ars frunze moarte,

Vârtejuri au șuierat clocotind.

Am dormit presărați într-o parte,

În uși auzeam înecații bătând.

Ne-am trezit. Însă tot n-am știut.

O pădure de uși: lemn și fier.

Căutam bâjbâind prin trecut,

Uși erau pe pământ, uși pe cer.

Acum e tăcere; cei care-au intrat

Au amorțit dormind, s-au dat uitării.

Noi ne-am ascuns sub stratul fin de praf

Iar ușile nasc uși pe malul mării.

Adaptare...primele luni intr-o tara si un oras nou

La inceputul acestui an am lăsat totul in urmă și am hotărât să ma mut la Cracovia. Hotărârea a fost luată aș spune eu in grabă, nu cred ca m-am gândit cu adevărat ce inseamnă să te muți,  sa lași totul in urmă și să pleci. In mintea mea relocarea era la momentul respectiv cea mai bună soluție de a scăpa de un oraș, pe care deși îl iubesc și face parte din mine, ajunsese să mă sufoce, dar mai ales voiam să scap și de o slujbă care nu-mi mai lăsa absolut nici un minut pentru mine acaparându-mi aproape tot timpul liber. 

Așadar cu bagajele făcute am luat drumul Cracoviei convinsă că va fi perfect. Bănuiesc că aproape toți cei care s-au mutat intr-o altă țară  intuiesc deja ce s-a întâmplat- am bocit ca toanta tot drumul de parcă mă duceam la război, iar când am ajuns am mai tras un bocet după Iași și după minunata mea cariera pe care o lăsasem in urmă.

Fiind unul dintre cei norocoși mi-am găsit de lucru într-o corporație in primele două săptămâni de după mutare, dar nu a fost de ajuns. De fapt, nimic nu era de ajuns. Limba necunoscută ma teroriza, așa cum mă teroriza și ideea de a ieși singură. Omul care vorbește trei limbi străine mergea cu tramvaiul la serviciu dar se temea cumplit că nu o sa nimereasca stația bună. Ca o notă comică merită menționat faptul că in primele zile de mers la noul serviciu cu tramvaiul stăteam intotdeauna in fața hărții ca să știu câte stații mai am. Gest complet inutil de altfel întrucât se anunță stațiile.

Cred că primele 5 luni am ținut-o numai într-un bocet- stiam ca nu mai pot da înapoi, că Iașul mi se refuza acum- nu mai avea nici o legătură cu ceea ce fusesem și nici cu ceea ce voiam sa devin ca om. Mi-am plâns 5 luni cariera  și cealaltă viață ”pierdută” și am fost veșnic nemulțumită. Mi s-a spus constant că nu sunt normală, că nu știu să apreciez ceea ce am.

Am descoperit câteva luni mai târziu, după ce mi-am schimbat locul de muncă și am început să lucrez alături de alți români că eram cât se poate de normală. M-am simțit atât de ușurată când una dintre colege s-a întors spre mine cu un zâmbet absolut drăgălaș atunci când îi spuneam ca timp de cinci luni am fost deprimată și aproape amorțită și mi-a zis ” aaa cinci luni zici ca ai fost deprimată, eu un an întreg, veneam de la serviciu și plângeam”.

Am înțeles că nu eram nici nemulțumitoare cum mi se spusese și nici ciudată, trecusem doar prin procesul normal de adaptare la o nouă cultură, o nouă carieră, dar mai ales la o nouă viață. Am stat mai apoi de vorbă și cu alți colegi tot români care mi-au spus aceași poveste că primele luni sau primul an, după caz, este cel mai greu și că nu ești deloc nemulțumitor și rău, pur și simplu te afli în plin proces de prefacere și de reinventare, iar ca ceva să se reinventeze, altceva trebuie lăsat in urmă și abandonat. Toți trecuseră prin exact aceleași stări de

depresie, toți experimentaseră sentimentul bizarului, al acelui ” ce dracu caut eu aici, ce-a fost in mintea mea?”.

Acum la aproape un an de când locuiesc aici, pot spune că iubesc Cracovia, că mă simt acasă și că mi se pare perfect normal să aud poloneză in casă și să mi se pară frumos. Poate m-a ajutat și faptul că nu am prea avut amici români fiind inconjurată doar de polonezi. Și da nu mai număr stațiile de tramvai, mi se pare normal să merg prin Kasiemiersz sambăta dimineața, să o iau pe o străduță doar pentru ca instinctul imi spune că este o scurtătură spre centru, să ies să iau micul dejun în centrul vechi cu minunatele mele colege de apartament, care ați ghicit sunt poloneze.

Mă simt acasă chiar dacă nu vorbesc limba. Am invățat care sunt cele mai bune locuri din care îți poți lua haine, unde poți să mănânci extraordinar de bine, și unde să te duci ca să vezi adevărata față a orașului. Să mai adaug că mi se pare normal să mă duc iarna ca tot locuitorul de rând să hrănesc lebedele de pe Vistula?

Concluzia,  la capătul mai lung sau mai scurt al procesului de adaptare la noua casă se află o dulce semi-integrare care-ți permite să te simți mai mult decât comfortabil chiar și atunci când România, și in cazul meu Iașul, sunt destul de departe cât să ți se pară o poveste pe care ai lăsat-o în urmă pentru că pur și simplu nu mai era povestea ta.

Despre gelozie... cu respect

Suntem niste fiinte geloase prin definitie, fie ca vrem sa o recunoastem sau nu. Gelozia, sau germenele ei incepe sa creasca incet, incet din momentul in care ne-a lovit indragosteala in moalele capului, sau  de cum intram in saptamana  oarba. 

Cum am pus ochii pe cineva si ne-au aparut stelutele in ochisori, undeva acolo in suflet, intr-unul din cotloanele cele mai intortocheate si intunecoase, nestiut de nimeni, incepe sa creasca pe indelete si micul sambure al geloziei. Creste odata cu iubirea, creste pana ce intr-o zi posesoarea sau posesorul sufletului in care au crescut deopotriva iubirea si gelozia se trezeste ca izbuhneste intr-o adevarata criza de gelozie. 

Ne uitam la noi si nu ne mai recunoastem, asta daca avem bunul simt sa admitem ca ceea ce ne roade si ne transforma este gelozia, fie ca e fondata sau nefondata, desi de cele mai multe ori izvoraste din teama nefondata ca cel de langa noi- pe care l-am obtinut cu atata greutate- isi va indrepta privirea spre alte zari in cautarea a ceva mai bun. Si uite asa  stelutele din ochi se transforma in mici fulgere.

Da, ne roade gelozia pe toti, indiferend de cat de educati am fi sau de rationali, ne roade uneori mai tare sau mai putin, cu sau fara motiv. Cert este doar un lucru- acela ca in fata ei reactionam diferit.
La unii/unele gelozia se manifesta prin adevarate crize vecine cu paranoia,  crize care dau de obicei in certuri cu tematica "pe unde ai umblat? cu cine? cine e tipa/tipul ala/aia?, la mine nu te uiti asa! cu ce ti-am gresit de nu ma mai iubesti!" Va suna cunoscut? Probabil ca da, intrucat exista si persoane pe care gelozia le imbolnaveste si carora le otraveste sufletul, transformand o poveste de iubire intr-un adevarat camp de lupta pe care se desfasoara un razboi fara sens, in care nu exista invingatori ci doar invinsi.

La capatul celalalt, se situeaza cei care isi inghit gelozia - acestia  fie o trec prin sita fina a ratiunii pana ce nu mai ramane nimic, sau o lasa sa-i macine incet pana in ziua in care isi dau seama ca e mai bine sa plece decat sa mai stea (ar mai fi si varianta in care aleg sa depuna armele spunandu-si "la naiba cu ratiunea, mai bine tip sa ma descarc").

Ar mai fi o categorie, pe care o respect extrem de mult, cea a oamenilor care iti vor zambi frumos, subtil, in timp ce in ochi le joaca vapaia iubirii si a geloziei. Sunt cei sau cele care nu-ti vor spune niciodata sunt geloasa/ gelos pana la Dumnezeu si inapoi - de fapt s-ar putea ca cei de langa ei nici sa nu-si dea seama.

Te vor privi drept in ochi in timp ce-ti vor arunca cel mai fermecator si minunat zambet, si toate astea in timp ce in capsorul lor chinuit de gelozie se deruleaza adevarate scene cu tipete, urlete si crize de nervi. Nu-si trec gelozia prin sita ratiunii, nu si-o suprima, nu izbuhnesc, ci pur si simplu si-o consuma incet prin zambetul care le ascunde dualitatea trairii, atat a geloziei cat si a iubirii lor - o  iubire care poate fi  implinita, sau uneori nerecunoscuta si nerostita decat pe jumatate si atunci in soapta. 

Ei vor gusta din otrava geloziei lor, savurand-o pana la ultima picatura in timp ce iti zambesc si-ti trantesc fie o admonestare blanda, care de obicei nu are nimic de-a face cu sentimentul care-i consuma, sau iti spun ceva ironic.  Sunt cei care te vor iubi oricand si oricum pentru ca stiu sa-si asume trairile mai putin sanatoase.  Stiu sa bea pana la capat otrava geloziei fara a-i da voie sa le otraveasca iubirea. Sunt cei care nu-ti vor spune "sunt gelos/geloasa" decat in gluma, niciodata la modul serios, pentru ca sunt perfect constienti ca daca ar face-o ar deschide cutia Pandorei.

Asadar, despre gelozie si despre fetele ei, intotdeauna numai cu respect, pentru ca vine  la pachet  cu marile iubiri. 

Inca o poezie

(Scrisa tot pe la 20-si-ceva de ani)

Strainul

Straine, ai venit cumva pe jos,

Pe drumul cocosat si gaunos?

Din care parte-a noptii-ai rasarit

Sa-mi tulburi somnul nemaiadormit?

Hai, nu sta-n usa, intra-n casa goala

Cu goi pereti si cu podea de smoala.
Ti-e foame? Sete? Frig? Si mie mi-este

Dar asteptam pe cineva sa-mi dea de veste.

Aseaza-te pe jos, ca scaun n-am

Sau pat, sau masa, sau divan.

Si spune-acum, de unde vii si cum

Mi-ai intilnit casuta goala-n drum.

Tu nu ma vezi, dar nu ma deranjeaza

Ca-n ochii tai nu intra nici o raza.

De fapt nici eu nu prea te vad la fata,

In jurul tau se-ngramadeste ceata.

Acum vorbeste. Eu ascult cuminte

Desi vorbele tale nu-s cuvinte

Ci lanturi grele care serpuiesc

Si-n mintea mea se-aduna si vorbesc.

A, tu esti deci ziua de miine,

De-aceea te cunosc asa de bine.

De mii de ani astept sa-mi vii in casa

Si uite, intunericul se lasa.

Aseaza-te aicea, printre pietre

Si sprijina-ti spinarea de perete.

Acum inchide ochii orbi si, iata,

Ai devenit si tu, ca mine-o piatra.

Iar eu imi las scheletul linga tine,

Aripi imi iau din roiul de albine,

Picioare din o mie de paianjeni

Si ochi de la o suta de luceferi

Si-acum te las in casa din rascruce

Si-n drumul cel din spate ma voi duce.

Cheia o iau, tu stai in locul meu

Si fii ziua de azi - ce-am fost si eu.

Pe drumul drept din spatele chiliei

O iau la goana-n goana vesniciei.

Tu uita-ma, nu poti sa ma mai ceri

Caci tu vei fi de-acum ziua de ieri.

Voi alerga departe, mii de ani,

Tu vei ramine printre bolovani.

Mereu tacut, cu gindul catre miine,

Vei astepta fara sa stii pe cine.

Si-atunci, deodata, cercul se va-nchide.

Cu cheia poarta casei voi deschide

Si-nvaluit de ceata noptii, grea,

Strain, voi sta in fata ta.

O poveste dintr-o alta viata- Mi-ai dat opium sa beau...

Imi sorb cafeaua incet, in timp ce vantul imi umfla poalele rochiei facand sa danseze florile de pe ele. Ii surprind privirea cercetatoare care-mi studia picioarele descoperite de vantul de vara. Imi zambeste ridicand sprancele a uimire, parand usor amuzat de dansul rochiei. In timp ce incerc sa cumintesc poalele vad ca ii rad ochii, fenomen rarisim la el. Incerc sa ma relaxez si sa nu ma simt stanjenita, cumva privirea lui ma calmeaza. Respir usurata ca rochia sta acum cuminte, lipita de genunchi, numai ca…numai ca vantul de dimineata se incapataneaza sa-mi dezgoleasca picioarele spre deliciul interlocutorului meu.

Imi adun poalele rugandu-ma ca nu cumva sa ma  fi  inrosit ca un rac.  Modul in care ma priveste acum ma face in mod clar sa ma simt stanjenita-la naiba  sper sa nu ma  fi inrosit. Ii zambesc, ridic ceasca si o cuprind in causul palmelor. Incerc sa-I infrunt privirea fara ai da de inteles ca par deranjata de faptul ca ma dezbraca, din nou, din priviri. Inconstient imi plimb buzele pe marginea cestii in timp ce el imi povesteste ceva legat de tatal lui. Incerc sa urmaresc firul micii lui povestiri, in timp ce buzele mele isi continua calatoria pe marginea cestii iar ochii mei ii sustin privirea care pare atrasa de decolteul, ce-I drept cam adanc al rochiei de vara.

Imi scapa o injuratura, gandindu-ma ca numai rochia asta nu trebuia scoasa din dulap, dar pe de alta parte eram prea chioara de somn cand a venit telefonul lui, asa ca am apucat prima rochie la indemana din sifonierul nu tocmai ordonat. Clar, intalnirea care se anunta a fi de natura profesionala avea sa capete o cu totul alta tenta- de parca nu intuiam asta, dar hai, somnolenta de dimineata imi ofera circumstante atenuante.

Iau o inghitura din cafeaua de acum aproape rece si simt cum incetul cu incetul mintea mi se goleste, uitand de stanjeneala. Vocea lui, ca de pustan mi se strecoara printre ganduri inlaturand stanjeneala. Uit de vantul de afara care-mi face florile de pe rochie sa danseze, uit de stanjeneala si de faptul ca pana acum cateva minute blestemam lipsa mea de prudenta dar si posibilitatea ca roseata din obraji sa-mi tradeze adevaratele sentimente.

Simt cum ma scufund usor in calmul indus de vocea lui blanda, ma scufund intr-o mare de liniste, ma pierd usor in verzeala ochilor sai si uit pret de cateva secunde bune ca ma dezbraca din priviri, si toate astea in timp ce-mi povesteste ceva extrem de serios. Ii rad ochii si asta ma face sa ma simt in largul meu, sa nu mai rosesc, sa mi se para normal ca barbatul din fata mea imi “scoate”, cu ajutorul imaginatiei, rochia acolo pe terasa, in vazul lumii.

Nu ma mai simt goala, stiu ca imi rad si mie ochii de acum, ca am privirea aia de pisica jucausa care toarce cuminte in bratele stapanului. Il ascult, scufundu-ma in calmul vocii lui. Ma asez si mai bine in fotoliul de ratan, uit de lumea din jur care-si pierde incet contururile. Aud undeva in departare o vrabie guresa, simt vantul cum imi mangaie bratele  facandu-ma sa ma infior. Ceasca de cafea, acum aproape goala este cuprinsa in continuare de causul palmelor mele in timp ce buzele isi urmeaza calatoria pe marginea ei care mai pastreaza ceva din parfumul de inceput al cafelei fierbinti.

Ma simt moale, ca si cum mi se topeste carnea de pe oase. Calmul vocii sale topeste usor, usor contururile realitatii din jurul nostru. Am impresia ca nu mai este decat masa noastra suspendata undeva in soarele diminetii de sambata, cu vantul care mai umfla din cand in cand umbrela de deasupra noastra, incercand sa-mi faca sa danseze poalele rochiei, acum bine ascunse sub pulpele mele.

Inconstient calatoria buzelor mele capata ceva senzual, imi dau seama de asta  atunci cand privirea I se schimba, se uita si mai atent la ceea ce fac, ochii nu-I mai cad pe decolteul rochiei. Ma priveste atent concentrandu-se pe miscarea molcoama a buzelor care acum nu mai urmaresc conturul unei banale cesti de cafea. Sunt constienta ca nu ma mai joc, ci ca o mangai bland asa cum as face-o daca as vrea sa-l sarut din cap pana-n picioare.

Imi zambeste jucaus asa ca las oarecum rusinata ceasca si-mi musc buza de jos, ca un copil care tocmai a facut o prostie. Nu mai stiu ce discutam, stiu dar ca imi e ciuda ca am lasat sa se vada ca-l vreau, ca inca il vreau. Rade si-mi spune ca ma joc, numai ca…numai ca jocul meu este doar o aparenta, asa cum este si jocul pisicii cu soarecele, intrucat nici ea nici eu nu pierdem din vedere ceea ce vrem. Ii zambesc si ma abtin cu greu sa nu-I spun ce comparatie mi-a trecut prin minte, dar mai ales ma abtin sa-I spun ca-l vreau.

Tot ce-i pot spune este ca a fi cu mine este un privilegiu care trebuie castigat, ca momentan nu merita, ca de fapt ca nu a facut nimic ca sa ma merite. Ahhh vechea mea replica “nu ma meriti”, i-o spun de fiecare data cand vrea sa ma seduca. O spun cu incapatanare pentru ca nu vreau sa fiu doar una din multele, o spun pentru ca il vreau altfel, o spun pentru ca vreau sa-l  am cu totul, nu pe bucatele, si asta tocmai pentru ca intuiesc enormul lui potential.

“Nu ma meriti”, rad ca sa nu rosesc, dar mai ales rad ca sa nu-si dea seama ca daca mai insista putin voi ceda tocmai pentru ca are puterea de a sterge contururile lumii din jurul meu, de a ma face  sa cred, pret de o jumatate de ora, ca sunt doar eu cu el, ca toti sunt undeva departe.

Imi vine sa ma ridic si sa-l sarut. Mi-e dor de sarutul lui, pentru ca imi picura in vene otrava care ma face sa ma scufund, sa ma pierd in senzatia sarutului, inmuindu-mi oasele si facandu-ma sa ma simt ca o papusa de carpa aflata la mila lui.

Trag aer in piept si ma umplu de amaraciunea neputintei de  a-I spune totul. Vreau  sa-I spun ca mi-a fost dor de el, ca inca imi este dor de el, pentru ca il vad atat de rar si mai intotdeauna pe fuga. Mi-e un dor cumplit  sa stau de vorba cu el, sa ma scufund in calmul  vocii lui. Mi-e dor sa ma sarute si sa-mi picure,  incetul cu incetul, in sange si-n carne otrava uitarii si-a abandonului. 

            Ma scutur de placuta amorteala si ma uit la ceas, trebuie sa plec, deja e tarziu. Ne ridicam si revin cu picioarele pe pamant. Realitatea bate zgomotos la portile gandurilor mele, nici vorba de pacea de mai inainte. Momentele de liniste de mai devreme zac acum imprastiate la picioarele mele ca niste hartii mototolite.  Incerc sa nu mi se vada amaraciunea, zambesc frumos, dar inca mi-e dor de el tocmai pentru ca stiu ca in curand va pleca si iarasi va trece  mult timp pana il voi vedea din nou. Tacerea se va lasa din nou peste noi, iar eu voi tanji dupa otrava discutiilor sale.  Imi vine sa-I spun ca ma simt ca paunul din poveste, caruia I s-a dat opium si care  a doua zi s-a prezentat la templu pentru o noua doza.  Imi doresc sa ma sarute si sa-mi picure otrava in vene ca sa nu-mi mai fie dor de el.       

            In timp ce ne indreptam spre masina ma uit instinctiv spre micul meu colt de rai compus dintr-o masa si doua scaune sub  umbrela uriasa care danseaza sub vantul diminetii de vara. Micul meu colt de rai in care mi-a dat sa beau din nou opium amestecat in cafeaua unei dimineti de sambata. Ma urc in masina luand cu mine doar gustul dulce al opiumului pe care mi l-a picurat din nou in sange. Stiu ca voi tanji ca paunul dupa o noua doza dar acum prefer sa nu ma gandesc la asta, inca ma aflu sub imperiul otravii lui si mi-e bine asa…